luni, 5 decembrie 2011

Semne şi istorii ale românilor din Valea Timocului


Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce ador­mise în vechile cimitire.
Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la acelaşi ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericeşti şi-a obiceiurilor încă nealterate... Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri, şi răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziţiei pe care a deschis-o de curând la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborât în Bucureşti din trenul care îl aducea din Serbia şi într-un ceas jumate pleacă la Bacău... Avem timp doar de-o poveste.
„Ştii”, începe să-mi spună Daniel Muraru, fotograful cu ochiul ager şi inima generoasă, „de la tine mi se trage nebunia asta cu crucile, cu semnele vechi... Multe dintre bisericile pe care le-am fotografiat la începutul anilor ’90 nu mai sunt decât pe film. Sper ca nu tot ce fotografiez să dispară. Mi-aş dori să rămână peste timp cât mai multe astfel de monumente”, îmi mai zice, în vreme ce eu privesc lung crucile de piatră din Valea Timocului, intrate-n pământ o dată cu legendele neamului.
„Monumentele funerare pe care le-am fotografiat în satele românilor timoceni sunt, fiecare luat în parte, o poveste întreagă. Putem spune, piatră cu piatră, povestea unei comunităţi, care e, din păcate, tratată cu dispreţ, cu neglijenţă şi de noi, şi de ei”... Îmi arată, într-un cimitir, câteva cruci aşezate în linie, una lângă alta. „În cinci-şase cruci alăturate descoperi istoria unei familii. Aici e străbunicul, alături bunicul, tatăl, fiii...” Vorbesc despre o familie, dar şi despre o românitate perenă.

Citește articolul integral pe "Românii de lângă noi"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu