Are 92 de ani. Straiele lui vechi sunt împodobite cu medalii de pe front şi cu insigne. Pe cuşma din blăniţă de miel, tocită de vreme, străluceşte cocarda tricoloră, ca lămpaşul unui miner. Într-o mână ţine "bâtul" (parul cu care se ajută la mers, lemn lustruit de cât la purtat prin lume), iar în cealaltă, un drapel tricolor, cu capătul împodobit cu flori. Pe-un frig "de-ngheaţă şi oul de corb", a ajuns la Alba Iulia, în toiul nopţii de Sânandrei. A venit tocmai de la Buru, din judeţul Hunedoara, aşa cum face de câteva decenii, de fiecare dată, de Ziua Marii Uniri. Sunt mulţi cei care vin de departe, pentru celebrarea acestei zile sfinte a neamului, însă Cornel Pârv e o prezenţă insolită. Îmi spune: "Am 92 de ani. Sunt de-o etate cu ţara asta mare. Cu Unirea...". Îi tremură bărbia când spune "cu Unirea...", însă, ca veteran de război ce se află, îşi stăpâneşte lacrima şi-mi povesteşte cum a fost în iarna în care s-a născut. "Eu am vinit pe lume pe 10 februarie 1920. Şi era iarnă şi frig în februarie. Şi naşa mea o mai avut o fată s-o ducă la botez şi pe mine şi-o alunecat pe gheaţă, şi-am căzut toţi, noi peste naşa care ne ţinea în braţe... Primul meu botez a fost pe gheaţă"...
Trasă la xerox şi tăiată cu cuţitul, "cartea lui de vizită" are, deasupra numelui său, fotografia veche a unei femei frumoase, înconjurată de doi feciori şi trei fetişcane. Sub fotografie stă scris: "Pârv Floare cu cei cinci copii din flori..." "Cine este Pârv Floare?", îl întreb. "Este mama mea." "Şi-al câtălea copil sunteţi dv.?" "Al patrulea." Îmi povesteşte că mamă-sa fusese în vorbă c-un fecior, Iancu Popa, care o lăsat-o grea. "Dar i-o zis lu' bunicu' că o s-o ia de nevastă, dar n-o mai luat-o. Şi-o vinit pe lume sora mea, Elisabeta. Ea o fost cea mai mare dintre noi. După aceea, cine s-o mai ea, c-un copil din flori?". O lacrimă îi curge pe obraz şi iarăşi îi tremură bărbia. "Dar viaţa îi viaţă, doamnă, trebuie trăită. Ce era să facă sărmana. C-o zis una în sat că mama o fost uşuratică, dar mi-o spus mie o doctoriţă, la Fundeni, iaca aşa mi-o zis: «Să te întorci în sat şi să-i spui aceleia că ea îi uşuratică, pentru că nu vrea să facă un copil. Mama dumitale bine o făcut că o născut copii. Iaca, aşa să-i spui, că o născut un copil şi pentru mine, că eu nu pot să fac copii"... Încet-încet, se potoleşte din durerea asta.
"Bade", îl iscodesc eu din nou, "cât de greu vă era când eraţi copil?". "D-apoi, greu, că ne dădea servitori. Eu am fost şi la dom' prim-ministru Petru Groza slugă, pe la 10-12 ani. Da' pe-atunci nu era ministru, era om ca toţi oamenii, numai avea stare, să ţie servitori. Plecam slugă... Am fost şi copil de trupă de la cinci la şepte ani. Şi mă băteau, mă trăgeau de cozoroc în sus şi-mi dădeau picioare-n fund şi-mi ziceau «nepotul cazanului». Şi-mi ziceau «răcănel». Nu «recrute» sau «răcan», măcar. «Răcănel»... Aveam o tobă agăţată de gât şi-o goarnă în care suflam, ca să mă duc mai departe la muzică, ziceam eu... Ajutam la bucătărie, curăţam cartofi pentru mâncarea de la cazan, ajutam la crăpat de lemne, ca să pună pe foc, să facă bucatele pentru Batalionul 7 Jandarmi. Eram copil de trupă şi s-o legat cu premilităria..."
Întrebările se leagă un din alta: "Cum a fost războiul, bade?". "Pentru mine n-a fost război, că mi-am rupt picioarele, când eram în retragere în nordul Ardealului, pe lângă Satu Mare. Treceam peste ape, peste poduri, şi undeva, unde s-o gătat podul Clujului, era o localitate - cum îi zice, ia, seamănă cu numele la o piesă de şah, tura - Tureni. Şi mai este şi una Bouleni. Şi acolo, la Tureni, a adormit şoferul cu 50 de militari care ne retrăgeam. Între noi şi între unguri era o comisie de militari americani, canadieni şi francezi. Aveam itinerar şi noi, şi ungurii, cât să ne retragem, ca să nu putem lua nimica. Şi eu aveam atârnată de gât o bobină, să iau pe ea 500 metri de fir de telefonie, dar nu am putut să iau nici un centimetru, că trăgeau peste noi. Şi nu ne mai dădeau româncele nici apă, dar ungurilor le veneau dinainte unguroaicele cu prăjitură, cu carne, cu vin şi cu pâine. Şi noi am băut apă din şanţ şi din păşituri de vacă sau de cal şi un plutonier bătrân, seara, n-o pus batista şi o băut apă cu o salamandră mică, şi-o crescut în el salamandra de s-o făcut de jumăta' de chil. Şi s-o dus la medicul regimentului să-i zică să i-o scoată din burtă şi aista l-o-ntrebat: «Da', ce, că doar n-oi fi rămas gravid?». Şi i-o scos salamandra şi-o pus-o într-un borcan cu spirt, s-o vedem şi noi."
Observ că are pe piept crucea militară. E crucea "1941-1945", pentru cei cinci ani cât a durat războiul. "Am fost folosit curier şi furier la companie. Scriam frumos, am avut darul ăsta şi voinţa să scriu frumos... Da' să vă spun cum o mai fost în război... Când treceau nemţii spre Grecia, ei nu se dădeau jos din tren, dar dacă sta trenul într-o gară, ei dădeau pe geam maşini de aprins ţigări şi ciocolată. Când au trecut ruşii către Berlin, trebuia să fugă din calea lor. A fost victimă de-a lor şi-o bătrână de 90 de ani. Da' aveau ruşii cu ei o femeie, tunsă scurt - nu puteai să observi de la distanţă ă era femeie - şi avea un pistol şi mai trăgea în ei, ca să-i potolească, să nu facă armata rusă chiar de ruşine. Asta a fost tot ce vă pot spune".
După război, badea Cornel Pârv şi-a termina şcoala. "Mi-am luat şi bacalaureatul", îmi spune. A stat în satul lui, la Buru, şi-a făcut naveta la Petroşani. "Opt kilometri pe jos şi cincizeci de kilometri cu trinul, în fiecare zi". Acum are pensie, o mie de lei, şi 250 de lei de la veterani. Copii nu mai are. A fost însurat cu fata primarului, unguroaică, şi-au avut împreună o fată, care-o murit de cancer pe la 50 de ani. "O fost învăţătoare la Haţeg". Are nepoţi, strănepoţi, dar nu stau cu el. E măcinat de singurătate. La Alba Iulia, pe 1 decembrie, se adună cu oamenii din toată ţara, numindu-i pe toţi "neamul meu". "Bade, vă văd aici în fiecare an de 1 decembrie. De ce veniţi la Alba Iulia?", îl întreb. "Păi venim toţi ca să cinstim această zi a Marii Uniri. Este o crimă să stai acasă, să nu vii". Ce-i doreşte României, de ziua ei? "Doresc ca tineretul să se pună la treabă, că numa' dacă stăm la televizor şi consumăm nu se poate, că s-or găta toate câte le avem şi rămânem o ţară în urma tuturora. De ce nu se vorbeşte mai mult de agricultură? Se zicem că avem trei mii de milioane de hectare nelucrate. Când am fost eu mic nu rămânea o palmă nelucrată. Îl dădea în parte, dar numa' să fie pământul bine lucrat. No, dar am vorbit destul. Vă mulţumesc frumos şi vă sărut mâinile şi vă doresc la mulţi ani, fericire şi s-aveţi servici mai bun şi pensie mai mare."
In Jurnalul National, editia online din 2 decembrie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu