marți, 16 aprilie 2013

Apanagii si dotatii

Fiindcă de curând s-a votat la cameră o dotaţie de o sută de mii de lei pentru prinţul Carol, e bine, cred, să recapitulăm diferitele încercări cu privire la dulcile şi plăcutele apanage. La 1869, după căsătoria domnitorului cu principesa de Wied, ministrul de justiţie, B. Boerescu, persona grata la Palat – singurul căruia suveranii îi ziceau cu plăcere Notre Ami, când vorbeau cu el sau de el cu alte persoane – ministrul Boerescu, după întoarcerea de la Wied, unde însoţise pe Domnitor la nuntă, a propus Camerelor să se dea Coroanei, ca apanaj, două moşii mari, pe motiv că s-au mărit cheltuielile Curţii. Domnitorul a avut atunci tactul de a refuza această danie, probabil pentru că era foarte impopular în acele vremuri, când al patrulea colegiu din Mehedinţi alegea ca deputat pe Alexandru Ioan Cuza şi când în fiecare zi se proclamau republici la Ploieşti, la Jilava şi nu mai ştiu unde. Sub guvernul lui I.C. Brătianu, Marele Căpitan a cerut chiar ca apanaje douăsprezece moşii mari şi bănoase. S-a agitat lumea de către opoziţia unită, care pusese în programul său politic retragerea apanagiilor şi împărţirea moşiilor la ţărani. Venind la putere opoziţia unită, n-a mai pomenit nimic despre legământul ce luase şi regele a zâmbit ca de obicei. D. P.P. Carp şi-a bătut însă joc în Cameră, într-un memorabil discurs asupra valorii programelor din opoziţie: „Ceea ce ai făgăduit în opoziţie, trebuie să îndeplineşti când vii la guvern”, zicea în ironie d. Carp. Mai în timpii din urmă, regele a cerut pentru prinţul Ferdinand domeniul Brăilei. Era la putere Lascăr Catargiu, care a aprobat cererea şi a propus Camerei o lege în această privinţă. Domeniul producea un milion venit pe an. Camera a raţionat puţin şi a refuzat apanajul, acordând prinţului Ferdinand 300.000 lei pe an. Din „Dimineaţa”, aprilie 1913

marți, 2 aprilie 2013

Apel umanitar

Părinţii au aşteptat mulţi ani să le vină pe lume un fiu. Minunea s-a produs, în toamna anului 2010. L-au botezat Mihnea-Dan. La început, era un puşti precum ceilalţi, zâmbind prietenos, ca într-o reclamă de pampers. Liniştit. Poate mult prea liniştit. Văzându-l crescând alături de verişoara lui, doar cu trei luni mai mare, părinţii au putut observa primele semne ale unui autism sever. Pe măsură ce timpul trecea, lumea din jur îi devenea străina. Nu vorbea, nu socializa, se închidea în universul lui. Medicii au confirmat diagnosticul bolii când Mihnea a împlinit 2 ani şi 4 luni. Avea, deja, întârziere în vorbire, comunicare şi înţelegere. Autismul este o boală care are şanse de vindecare doar în 47% dintre cazuri, dar medicii i-au încurajat pe părinţi: în cazul lui, acţionând rapid, cu un tratament intensiv, sunt 90% şanse ca el să fie recuperat până la împlinirea vârstei şcolare. Citeste mai mult despre acest caz aici, aici si aici. ___________ Astazi este Ziua Internationala de Constientizare a Autismului! O donatie cat de mica pentru ajutorarea acestui copil poate fi semnul ca ai constientizat existenta acestei afectiuni care macina copilaria a 6 copii la fiecare 1000 de nou-veniti pe lume in mileniul III! Nu este o boala ereditara! Este o afectiune adusa de alimentatia gresita a parintilor, de mediul nociv in care traiesc, de stresul de fiecare zi. Parintii lui Mihnea sunt perfect sanatosi, cu o inteligenta peste medie. La fel sunt parintii multor copii autisti. Un copil la fiecare 166 de nou nascuti vine pe lume cu aceasta afectiune. Unii sunt depistati la timp, altii, din nefericire, nu... si pe masura ce vor creste se vor inchide in lumea lor. Trebuie sa facem brese in zidul care-i inconjoara si sa le trimitem dragostea noastra.

luni, 1 octombrie 2012

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul

Album literar-gastronomic: G.B. Shaw, vegetarianul: La varsta de 25 de ani, scriitorul George Bernard Shaw a devenit ve­getarian. El atribuie aceasta schimbare a habitudinilor sale de viata...

duminică, 19 august 2012

Fantana calatorului…

De ghizdul fantanii de la poarta sta sprijinit cerul. “Fantana asta”, imi spunea bunicul, cu vocea indulcita de lumina lunii, “e axul lumii. Nu, draga mea, nu-i nici o saga! Uita-te, tu, numai cum rasar in ea stelele. Si uita-te si-n cer, sa vezi cum ii fac rotocoale-rotocoale apele, de-ai zice ca abia ce-am aruncat cu piatra in dansa…” Ii urmam vorbele si priveam apa – cu un firicel de teama innodandu-mi sufletul – cu trupul usor aplecat peste ghizdurile fantanii. Ma trageam apoi departe de adancul racoros si imi afundam privirea in inaltimi… Si-n ceruri se roteau cercuri de apa ori poate erau cercurile de stele ale Caii Lactee… Acolo, la fantana de langa poarta, din care beau apa toti trecatorii, am ascultat intaiele povesti. Si-n povesti fantanile erau odihnitoare, salvatoare, intelepte. Fata lor reflecta adevarurile de care nu te puteai ascunde si din miezul lor izvorau miracole. Sunetul lantului care aducea la lumina ciutura cu povesti era, pentru mine, asemeni unui cantec de leagan. “Apa poate fi buna si pentru suflete”, spunea bunicul in timp ce-mi intindea o ulcica plina cu apa abia scoasa din fantana… Citeste mai mult pe Vacantierul.

marți, 14 august 2012

PHOCAEA, CETATEA IONIENILOR

Cocoşul şi foca mediteraneană sunt simbolurile oraşului Foça, la care se făcea referire şi în legendele lui Homer. Foça, port şi aşezare de coastă, se numea în timpurile străvechi Phocaea. În vremea lui Alexandru cel Mare, cetetea se afla sub stăpânirea perşilor. A fost capturată de genovezi în secolul al XIII-lea şi apoi de către otomani, în 1455, în timpul sultanului Mahomed Cuceritorul.Artefactele arheologice descoperite aici arată că istoria aşezării datează încă din anul 2000 î.Hr. Popoarele care fugeau din calea migraţiilor egeene şi a ocupaţiilor dorice s-au stabilit în vestul Anatoliei, între aceştia şi ionienii, care s-au stabilit în Foça. În secolul al XI-lea î.Hr., ei au construit un zid de apărare în jurul oraşului. Conform lui Homer, oamenii din erau buni navigatori, ei făceau cele mai lungi călătorii pe mare, ajungând chiar până la Marea Adriatică, în Etruria (pe coastele Italiei de azi) şi Iberia (pe coastele Spaniei de azi). Fiind unul dintre cele 12 oraşe ioniene, a stabilit relaţii comerciale cu cetăţile Naucratis din Egipt. Au format alianţe militare cu Miletul, au contribuit la formarea cetăţilor antice Lampsakos (Lapseki) din strâmtoarea Dardanele şi Amisos (Samsun) pe coasta Mării Negre. Ionienii din Foça au fondat şi colonii, în perioada 600 î.Hr., printre care cele mai importante numărându-se Massalia – actualul Marseille, Franţa -, Alalia, pe insula Corsica, şi Methymna, în Mytilene (insula Lesbos). În secolul VII î.Hr., Phocaea se bucura de o importanţă şi influenţă aparte, fiind unul dintre oraşele de pe “Drumul Regelui”. Acesta începea din oraşul Susa (Iranul de astăzi), trecea prin Sardes şi ajungea în Phocaea, după ce trecea prin cetatea Efesului. Herodot, supranumit şi “părintele istoriei”, descria Phocaea, care se dezvoltase substanţial după secolul VII î.Hr., ca fiind o cetate care progresează mult în comerţul pe mare, transportând oameni şi mărfuri de-a lungul şi de-a latul Mediteranei, pe nave cu 50 de vâslaşi, capabile să ducă 500 de persoane. Phocaea a fost şi primul oraş din Ionia care a bătut monede imprimate. Acestea îi ilustrau pe Zeus, Hera, Hercule şi Hermes, pe o faţă, iar pe revers erau imprimate creaturi mitologice cu cap de vultur sau de cal, precum şi grifoni. Astăzi, un orăşel patriarhal, situat nu departe de Izmir (vechea Smyrna) şi suficient de aproape pentru a permite o “expediţie” din partea turiştilor aflaţi în vacanţă în marile staţiuni egeene, precum Kuşadasi, Marmaris sau chiar Fethye, Foça posedă numeroase monumente istorice şi arhitecturale ce merită a fi văzute. Unele dintre acestea sunt rămăşiţe ale prosperei cetăţi ioniene. Altele povestesc despre perioada stăpânirilor persane, bizantine, selgiucide, genoveze sau otomane. Printre atracţiile turistice din Foça se numără: Stâncile Sirenei, Baia Satanei, un mormânt persan (situat la 7 km de Foça, pe autostrada Izmir, sculptat dintr-un singur bloc de piatră), Castelul Celor Cinci porţi (genovez), un castel din perioada otomană, Moscheea Fatih, Moscheea Kayalar, Moscheea Kafiz Süleyman şi cimitirul otoman. Se pot vedeza caracteristici ale arhitecturii egeene chiar şi la unele clădiri ale oraşului. Citeste mai mult pe Presa de turism.

luni, 6 august 2012

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (2)

Pentru Vasile Alecsandri şi Elena Negri, şederea de două luni la Veneţia a însemnat cât o întregă viaţă fericită. Cei doi îşi făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar şi un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple aşa. Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, după nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucaşievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.) Îşi petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereuşit.; între lucrările lui Schiavoni s-a găsit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, după moarte iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, aşa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, după un dagherotip – strămoş al fotografiei – făcut la Veneţia). Viaţa lor curgea necomplicat şi romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouaşul Niniţei – numele de alint al Elenei Negri, două pumnale mici, un covoraş roşu pentru gondola lui Antonio… două albume în care Niniţa pune două vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj şi una cu inventarul lor casnic, menţionat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri şi 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turcească, 1 maşină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr precum şi vanilie, un găvănoşel de muştar frantuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella şi brânză, fructe din belşug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numiseră “mobila noastră” şi care va ajunge, în final, tot la Antonio. “Astfel, notează Alecsandri, timpul se perindă în plăceri, clipă de clipă, în conversaţii nebuneşti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupaţii de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vântul, sau e furtună, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultăm muzică şi colindăm, la întâmplare, cartierele Veneţiei, pe jos sau în gondolă. În zilele ploioase, stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înşine, despre ţara noastră sau despre copilul nostru.” Citeste mai mult pe Vacantierul. Despre iubirea dintre Vasile Alecsandri si Elena Negri afla mai multe aici. Citeste si jurnalul venetian al lui Nicolae Iorga aici si aici si aici si aici si aici si aici si aici. Despre Venetia citeste si aici.

sâmbătă, 4 august 2012

Jurnalul unei iubiri veneţiene. Vasile Alecsandri şi Elena Negri (1)

În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuţi, la Veneţia, coborând din gondolă la uşa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto şi Ca’Foscari. Clădirea de secol XVI de la numarul 3927 purta, ca şi astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul şi Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri şi iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie. De fapt, îndrăgostiţii îşi stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor şi a trăi (nu ştiau) cel mai frumos, dar şi cel din urmă capitol al poveştii lor de dragoste. Elena venise la Veneţia înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-şi recapete echilibrul sănătaţii în oraşul dogilor, printre opere de arta renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult. Se cunoscuseră în 1844, la moşia din Mânjina a lui Costache Negri, fratele Elenei şi prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni şi nimic nu te poate opri să te bucuri de viaţă. Veneţia era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi şi noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. “Iubiţi! Iubiţi! Ne zice Veneţia cernită/ Iubiţi! Amorul vostru puternic e şi sfânt”, exclamă poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu oraşul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneţia, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon. Citeste mai mult pe Vacantierul.