Un lord englez, călător prin România

Toamna asta, un lord englez și-a luat nevasta și curajul din dotare și a pornit la drum... pe urmele lui Dracula. A bântuit România și a descoperit “trei lumi distincte” despre care s-a și grăbit să scrie. Sir John Ure, fost ambasador britanic în Cuba, Brazilia și Suedia, membru în consiliul Societății Geografice Regale și autor de cărți de istorie și de călătorie, obișnuiește să spună despre sine: “Îmi place să călătoresc incomod în locuri îndepărtate, după care să mă așez confortabil și să scriu”. Două dintre succesele lui editoriale, cărți în care îmbină faptul istoric cu realitatea întâlnită de călătorul contemporan sunt: “Cazacii” și “Pe urmele lui Tamerlan”. Cea mai nouă lucrare a lui se numește “România – pe urmele contelui Dracula”, iar experiența lui de călător în țara noastră, înainte de a deveni pagină de carte, e relatată într-o ediție a publicației britanice “The Telegraph”, unde lordul este un vechi colaborator. Citește mai mult pe Vacantierul.ro.

Semne şi istorii ale românilor din Valea Timocului

Acasă la românii timoceni, timpul curge din nou, în biserică, în limba română. Obiceiurile cele vechi se întorc, dimpreună cu graiul ce ador­mise în vechile cimitire.
Nu ne-am mai văzut de mult. Cam de pe vremea când, lucrând la acelaşi ziar, îl luam după mine prin satele Bacăului, în căutarea monumentelor vechi bisericeşti şi-a obiceiurilor încă nealterate... Eu puneam întrebări, el fotografia. Stăm acum pe un peron din Gara de Nord, între două trenuri, şi răsfoim un album de fotografii. E albumul expoziţiei pe care a deschis-o de curând la Belgrad – Monumente vechi funerare din Valea Timocului. A coborât în Bucureşti din trenul care îl aducea din Serbia şi într-un ceas jumate pleacă la Bacău... Avem timp doar de-o poveste.
„Ştii”, începe să-mi spună Daniel Muraru, fotograful cu ochiul ager şi inima generoasă, „de la tine mi se trage nebunia asta cu crucile, cu semnele vechi... Multe dintre bisericile pe care le-am fotografiat la începutul anilor ’90 nu mai sunt decât pe film. Sper ca nu tot ce fotografiez să dispară. Mi-aş dori să rămână peste timp cât mai multe astfel de monumente”, îmi mai zice, în vreme ce eu privesc lung crucile de piatră din Valea Timocului, intrate-n pământ o dată cu legendele neamului.
„Monumentele funerare pe care le-am fotografiat în satele românilor timoceni sunt, fiecare luat în parte, o poveste întreagă. Putem spune, piatră cu piatră, povestea unei comunităţi, care e, din păcate, tratată cu dispreţ, cu neglijenţă şi de noi, şi de ei”... Îmi arată, într-un cimitir, câteva cruci aşezate în linie, una lângă alta. „În cinci-şase cruci alăturate descoperi istoria unei familii. Aici e străbunicul, alături bunicul, tatăl, fiii...” Vorbesc despre o familie, dar şi despre o românitate perenă.

Citește articolul integral pe "Românii de lângă noi"

top ze list

„Chipuri” din satul fotografului Unirii. Popas la Galtiu, locul de baştină al lui Samoilă Mârza

În dimineaţa de sfârşit de noiembrie, satul dormitează sub un cer mohorât. Cum treci podul, dinspre Sântimbru, Galtiu ţi se arată în tonuri de gri, de rozuri fanate, de verde prăfuit şi aramă acoperită de brumă. E linişte, de parcă n-ar fi început de săp­tă­mână, de parcă n-ar urma Ziua Na­ţio­nală. În satul în care s-a născut Sa­mo­ilă Mârza, fotograful Unirii – uni­cul –, nu se mai strâng ţăranii, laolal­tă, să plece împreună spre Alba Iulia.
Pe-ntâi decembrie, de Ziua Unirii, va merge la Alba cine vrea, trăind sărbătoarea fiecare pentru sine. „Cu ani în urmă, participam la festivităţi mai organizat”, ne spune primarul Ioan Iancu Popa (unul dintre cei mai longevivi edili din ţară – fiind de 22 de ani alesul obştei). „Acum, comuna Sântimbru – cu satele din cuprinsul ei: Galtiu, Coşlariu, Totoi, Dumitra şi Sântimbru – e un fel de platfor­mă industrială a Albei. Are fabrică de cărămidă, secţie de încălţăminte, fabrică de mobilă. Da’, vedeţi dumneavoastră, parcă se deosebesc oamenii, de o parte şi de alta a râului. Aceştia de-aici sunt mai «domnoşi», ăia din satele de dincolo sunt mai aproape de tradiţii, mai păstrători”. Printre „ăştia de-aici” sunt şi cei din Galtiu.
Să ne explicăm atunci aşa lipsa de efervescenţă pe care o observăm în satul de baştină al lui Samoilă Mârza, într-una dintre zilele de dinaintea Marii Uniri? „Azi, parcă 1 decembrie e o serbare şi nu o sărbătoare, e un moment istoric aproape neluat în seamă. În 1950, 1 Decembrie era un moment deosebit la noi, la liceu, la Alba. Parcă azi tine­rii nu mai au entuziasmul de altădată al moşilor lor. Dar nu era aşa acu’ 93 de ani”, ne zice Aurel Sântimbrean – inginerul de mină care a lucrat la Roşia Montană şi s-a întors de-o vreme în sat. E nepot prin alianţă al fotografului („o soră de-a lui s-a măritat c-un frate de-al mamei”). „Au venit maramureşenii, în 1918, cu trenul, pe jos, cu calul. Au dormit seara pe la ăi din satul nostru. Şi în gospodarie la noi erau două camere în care au dormit. Şi-mi zicea tata că toată ziua şi toată noaptea au jucat şi au cântat cântece patriotice. Iar dimineaţa, la ora 5, au plecat la Alba Iulia. După ei, am plecat şi noi, găltenii.”
Plecarea găltenilor la Alba Iulia, pe 1 decembrie 1918, e pagină în cartea de istorie. A aşezat-o acolo Samoilă Mârza, când şi-a fotografiat consătenii, desfăşurând steagul cel mare, tricolor, ţesut de găltence – impulsionate de învăţătoarea Galeni Mârza – şi brodat de mâinile lor. „Galtiu. Trăiască Unirea şi România Mare.” Aşa au scris ele pe tricolor. „Nu ştiu dacă mai găsim azi oamenii care să facă voluntar ceea ce au făcut moşii noştri atunci. Samoilă Mârza a pus satul Galtiu în istorie. Datoria noastră e să facem ca istoria să nu fie uitată. Cred că va trebui ca ziua de
1 Decembrie să fie altfel sărbătorită şi cu dragoste să mergem la Alba Iulia, să-i comemorăm pe cei care au făcut posibilă Unirea”, spune Ioan Iancu Popa. „Ar trebui să facem ceva să-i dezmorţim pe oameni!” Îi propunem să găsească o altă „Galeni Mârza”, care să adune femeile la clacă, să ţeasă din nou tricolorul. „Da, ar trebui să facem asta. Războaie de ţesut s-or mai găsi pe la bătrânele satului. Poate la anul ne-om aduna din nou, sub tricolor, toată comunitatea, să mergem pe jos până la Alba Iulia, ca moşii noştri, şi să sărbătorim cum se cuvine Marea Unire!”
Aceasta e doar scânteia unei idei. Iar oamenii au nevoie de astfel de „scântei” ca să se aprindă în ei mândria de neam. Primarul ne povesteşte o întâmplare de-acum câţiva ani, când s-au inaugurat, la Galtiu, bustul lui Samoilă Mârza şi troiţa eroilor, într-un mic parc din mijlocul satului: „Înainte, erau numai greco-catolici. Apoi am avut în sat numai ortodocşi. După ’90, unii au redevenit greco-catolici, dar nu era decât o biserică în sat şi se sfădeau între ei. Imaginaţi-vă: cantorul de la greco-catolici şi cel de la ortodocşi erau fraţi de-acelaşi sânge. Când s-a înălţat troiţa eroilor, să vedeţi mi­nune: au venit la braţ preotul greco-catolic şi cel ortodox şi, aceştia doi, cantorii, fraţii... Acum, slujesc şi unii, şi alţii în aceeaşi biserică, au program... unii sunt până la prânz, ceilalţi după-amiază”. He-hei, n-a fost acolo Samoilă Mârza să-i imortalizeze... când s-au unit pentru o idee.
„Am aşezat bustul moşului nostru aici, lângă şosea, să se-ntrebe oricine trece: «Oare cine-o fi fost omul ăsta de i-au făcut statuie?» Nu m-aş mira ca moşul să le răspundă, cum îmi spunea mie, când eram la şcoală, la Alba Iulia: «Nepoate, eu am fost singurul fotograf regal autorizat să imortalizeze serbările Unirii de la Alba Iulia»„, zice Aurel Sântimbrean.
Nepotul lui Samoilă Mârza crede că fiecare trebuie să facă ceva pentru satul său, cât de mic ar fi acel ceva. Primarul îl completează: „Rău e că nu am ţinut un catastif, să trecem tot ce s-a făcut în anii ăştia, la Galtiu şi-n celelalte sate din comună. Ilumina­tul public, modernizarea reţelei de telefonie, introducerea gazelor naturale, decolmatarea canalelor de desecare, diguri împotriva inundaţiilor, muzeul etnografic, reamenajarea cimitirului simbolic al eroilor din cele două războaie mondiale ş.a.”.
Sigur, mai sunt multe de făcut pentru ca viaţa localnicilor să fie mai bună. Dar, în ruptul capului, chiar dacă ar aduce locuri de muncă, n-ar fi de acord să rişte cu proiecte precum cel al înfiinţării unei fabrici de prelucrare a cuprului, cum s-a vrut la un moment dat. Şi ca să-nţelegem cât de mare e dragostea ţăranului de-aici pentru pământul lui, primarul ne mai zice o istorie: „Când a fost cu punerea-n posesie, nu puteam să le dau la toţi o dată. Şi era un bătrân care mă tot zorea: «Dar la mine când mai veniţi?»... «Om veni, moşule», îl linişteam. Iar când în sfârşit am ajuns, n-am înţeles de ce era atâta zor, că pământul era prost, pe-o râpă şi numai pietre. I-am zis asta şi ştiţi ce mi-a răspuns: «Cum să nu-mi vreau pământul înapoi? D-apoi, cu pământul ăsta mi-am hrănit copiii şi i-am ţinut la şcoli?»...”
Plecăm din Galtiu cu gândul ăsta: că măcar de-ntâi decembrie trebuie să ne amintim cât valorează fiecare petic din pământul acestei ţări şi de ce am voit-o pe toată înapoi, întreagă.

Fotograf „de familie”

Între cei mai bătrâni din sat, nu puţini şi-l amintesc pe Samoilă Mârza, trecând pe bicicleta sa, cu aparatul şi trepiedul după sine. „A fost contemporan cu noi. Pe unii ne-a fotografiat, pe alţii nu... Dar după o vreme îţi dai seama că ai pierdut ocazia să rămâi în istorie...”, ne spune c-o umbră de regret Ioan Iancu Popa. „Pe mine nu m-a fo­to­gra­fiat...” Aurel Sântimbrean are însă altfel de amintiri: „Îmi aduc aminte că vara, în sat, oamenii ieşeau la poartă şi şedeau pe ban­că. Făceau cocoşi (floricele). Femeile mâncau floricele şi băr­baţii beau câte o cană cu vin. Când, deodată, se auzea un stri­găt: «Măăă, vine fotograful Sa­mo­ilă! Hai să ne facem un chip!». «Chip», adică fotografie. Aşa avem şi noi prima fotografie de familie făcută de el. Eu aveam vreo 8 ani. S-a oprit la noi la poar­tă şi a-ntrebat-o pe maică-mea: «Elenuţă, ce mai faci?» «Fac bine. Domnu Mârza, da’ nu ne faci un chip?» I-a răs­puns: «Cum să nu?». A intrat în curte, şi-a aşezat bicicleta şi-a zis: «Elenuţă, pune un lepedeu pe gard». Gardul era de scân­du­ră, şi a pus mama lepedeul, ca să nu se vadă. Apoi, către noi: «Hai, copii, să ne fotografiem». Era o artă meticuloasă şi trebuia să ai răbdare: scotea trepiedul, îl fixa, punea aparatul. Făcea fotografii pe plăci de sticlă. Avea o pânză neagră pe care-o punea pe aparat şi ne spunea: «Măi, copii, să nu mişcaţi, să staţi ca sfinţii!...». Aşa stăteam, lipiţi de gard... Şi, de multe ori, nu mai aveam răbdare...”

Albumele

„În dimineaţa zilei de 1 Decembrie Samoilă Mârza plecase cu sătenii din Gal­tiu, imortalizând prezenţa lor la Unire în trei imagini. După 1918, a făcut un album intitulat «Marea Unire în Chipuri». Au fost până la zece albume. Două dintre ele au fă­cut parte din documentele Tra­ta­tului de Pace de la Versailles, de la Trianon. Alte albume, al­că­tuite mai târziu, au fost date epis­copului Iuliu Hossu, lui Ior­ga, generalului Berthelot, care i-a dat un permis de că­lă­to­rie, gratis, pe căile ferate franceze. Eu am descoperit că mai sunt în ţară trei albume. Sunt cam 30 de fo­to­grafii în fiecare, cu imagini de la Unire, dar şi de la vizita lui Ferdinand în Ţara Moţilor (la Abrud, la Câmpeni, la Casa Me­morială Avram Iancu de la Ţe­bea – când se făceau 100 de ani de la naştere); sunt şi imagini de la festivităţile de la 10 ani de la Unire... Aurel Sântimbrean ar vrea să facă un album cu toate imaginile „răsfirate prin tot lo­cul” ale lui Sa­moilă Mârza. Al­bu­me se mai găsesc azi la Academie, la Arhivele Sta­tului, la Episcopia greco-catolică din Cluj.

În Jurnalul Național din 1 decembrie 2011

"Îşi iubesc mai mult ţara cei care sunt lipsiţi de ea"

O victorie asupra felului de a fi al românului, care, îndeobşte, începe un lucru şi nu-l duce la bun sfârşit. Cea de a cincisprezecea ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti este un argument că românii "sunt în stare să producă continuitate", spunea unul dintre participanţii la evenimentele care au strâns, la Alba Iulia, în preajma Zilei Naţionale, reprezentanţii comunităţilor româneşti din întreaga lume.
Preşedintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prof. dr. Victor Crăciun, aprecia că "activitatea Congresului nu trebuie să se desfăşoare numai în ceea ce priveşte spiritualitatea românească, dar este semnificativ faptul că mari personalităţi româneşti, de-a lungul vremii, au locuit în străinătate şi au creat acolo opere pentru viitorul României, în contextul universalităţii". A-i avea "acasă" pe românii de dincolo de graniţe - fie că vorbim despre cei stabiliţi în străinătate de o generaţie sau mai multe, fie că ne referim la comunităţile româneşti din ţările vecine - este cu atât mai emoţionant cu cât asta se întâmplă în fiecare an pe 30 noiembrie, de hramul Apostolului Andrei, cel care i-a creştinat pe români, se întâmplă pe 1 decembrie, de Ziua Marii Uniri. Congresul din acest an - care a fost în pericol să nu se mai ţină - a probat că avem suficiente resurse naţionale "prin care să producem atât efectele stimulatoare în interiorul românităţii, cât şi anticorpii împotriva a ceea ce se vrea o continuă negare şi abuzare a spiritului şi sufletului românesc", spune gen. (R) dr Mircea Chelaru.
Am fost de faţă, zilele acestea (29 noiembrie - 2 decembrie) la întâlnirea celor câteva sute de români care s-au adunat, la "rădăcina neamului românesc", aducând în discuţie problemele cu care fiecare comunitate se confruntă, ce poate face ţara pentru ei, ce pot ei face de departe pentru ţară.
"Toate dramele ni se trag de la aşezarea noastră geografică", spunea scriitorul de dincolo de Prut, academicianul Nicolae Dabija. "Basarabia s-a nimerit în drumul expansionist al Rusiei către Constantinopol. Iar visul Rusiei - pe care încă nu l-a abandonat - ne creează probleme în continuare... Nu ştiu de ce, dar îşi iubesc ţara mai mult cei care sunt lipsiţi de ea. Se creează impresia că mişcarea românească e mai puternică în afara graniţelor, decât în ţară. Se ştie că ortodocşii pun icoanele cu faţa spre Răsărit. Basarabenii îşi întorc icoanele cu faţa la Apus, pentru că într-acolo e România.

Citește articolul integral pe blogul Românii de lângă noi.

Paradoxurile istoriei: nepot al lui Ion C. Brătianu (iniţiatorului "monstruoasei coaliţii”), Ion Pillat a scris poeme într-un vers

Brătienii, chiar şi cei de parte femeiască - deşi n-au probat-o decât "în culise” -, au avut din naştere, în vene, sânge de om politic. E de mirare, deci, să afli că unul de-ai lor, chiar nepotul temutului Ion C. Brătianu, liderul liberalilor, cel care a schimbat destinele unei ţări, iniţiatorul "monstruoasei coaliţii” care l-a detronat pe Cuza şi l-a adus pe Carol I în ţară, nepotul acestui titan politic al secolului al XIX-lea, a fost un poet, unul dintre liricii noştri profunzi, care a îmbinat tradiţionalismul cu un simbolism ingenuu, rarefiat.
Şi, totuşi, acesta este adevărul: Ion Pillat, pentru că despre el vorbim, îl are ca bunic dinspre mamă chiar pe marele om politic Ion C. Brătianu. Mai mult, Maria, fiica lui Brătianu, se măritase cu un tânăr moşier şi parlamentar... ceea ce ar fi făcut plauzibilă oricând o carieră politică a fragedului vlăstar. O explicaţie ar putea fi aceea că Ion C. Brătianu murise, în primăvara lui 1891, la câteva luni după ce fiica lui îi adusese pe lume nepotul. Aşa se face că, în loc să abă parte de viguroasa-i îndrumare, copilul – botezat Ion, după el – avea să trăiască în conacul de la Florica (Argeş) mereu cu nostalgia unor bunici pe care nu i-a cunoscut (dar pe care-i evocă în poezii precum "Bunicul”, "Bunica”, "Ochelarii bunicii”, "Odaia bunicului”).

Citiți articolul integral pe blogul Cronica de duminică și alte gânduri despre poezia poeziei

"Nepotul cazanului" e veteranul serbărilor Marii Uniri

Are 92 de ani. Straiele lui vechi sunt împodobite cu medalii de pe front şi cu insigne. Pe cuşma din blăniţă de miel, tocită de vreme, străluceşte cocarda tricoloră, ca lămpaşul unui miner. Într-o mână ţine "bâtul" (parul cu care se ajută la mers, lemn lustruit de cât la purtat prin lume), iar în cealaltă, un drapel tricolor, cu capătul împodobit cu flori. Pe-un frig "de-ngheaţă şi oul de corb", a ajuns la Alba Iulia, în toiul nopţii de Sânandrei. A venit tocmai de la Buru, din judeţul Hunedoara, aşa cum face de câteva decenii, de fiecare dată, de Ziua Marii Uniri. Sunt mulţi cei care vin de departe, pentru celebrarea acestei zile sfinte a neamului, însă Cornel Pârv e o prezenţă insolită. Îmi spune: "Am 92 de ani. Sunt de-o etate cu ţara asta mare. Cu Unirea...". Îi tremură bărbia când spune "cu Unirea...", însă, ca veteran de război ce se află, îşi stăpâneşte lacrima şi-mi povesteşte cum a fost în iarna în care s-a născut. "Eu am vinit pe lume pe 10 februarie 1920. Şi era iarnă şi frig în februarie. Şi naşa mea o mai avut o fată s-o ducă la botez şi pe mine şi-o alunecat pe gheaţă, şi-am căzut toţi, noi peste naşa care ne ţinea în braţe... Primul meu botez a fost pe gheaţă"...
Trasă la xerox şi tăiată cu cuţitul, "cartea lui de vizită" are, deasupra numelui său, fotografia veche a unei femei frumoase, înconjurată de doi feciori şi trei fetişcane. Sub fotografie stă scris: "Pârv Floare cu cei cinci copii din flori..." "Cine este Pârv Floare?", îl întreb. "Este mama mea." "Şi-al câtălea copil sunteţi dv.?" "Al patrulea." Îmi povesteşte că mamă-sa fusese în vorbă c-un fecior, Iancu Popa, care o lăsat-o grea. "Dar i-o zis lu' bunicu' că o s-o ia de nevastă, dar n-o mai luat-o. Şi-o vinit pe lume sora mea, Elisabeta. Ea o fost cea mai mare dintre noi. După aceea, cine s-o mai ea, c-un copil din flori?". O lacrimă îi curge pe obraz şi iarăşi îi tremură bărbia. "Dar viaţa îi viaţă, doamnă, trebuie trăită. Ce era să facă sărmana. C-o zis una în sat că mama o fost uşuratică, dar mi-o spus mie o doctoriţă, la Fundeni, iaca aşa mi-o zis: «Să te întorci în sat şi să-i spui aceleia că ea îi uşuratică, pentru că nu vrea să facă un copil. Mama dumitale bine o făcut că o născut copii. Iaca, aşa să-i spui, că o născut un copil şi pentru mine, că eu nu pot să fac copii"... Încet-încet, se potoleşte din durerea asta.
"Bade", îl iscodesc eu din nou, "cât de greu vă era când eraţi copil?". "D-apoi, greu, că ne dădea servitori. Eu am fost şi la dom' prim-ministru Petru Groza slugă, pe la 10-12 ani. Da' pe-atunci nu era ministru, era om ca toţi oamenii, numai avea stare, să ţie servitori. Plecam slugă... Am fost şi copil de trupă de la cinci la şepte ani. Şi mă băteau, mă trăgeau de cozoroc în sus şi-mi dădeau picioare-n fund şi-mi ziceau «nepotul cazanului». Şi-mi ziceau «răcănel». Nu «recrute» sau «răcan», măcar. «Răcănel»... Aveam o tobă agăţată de gât şi-o goarnă în care suflam, ca să mă duc mai departe la muzică, ziceam eu... Ajutam la bucătărie, curăţam cartofi pentru mâncarea de la cazan, ajutam la crăpat de lemne, ca să pună pe foc, să facă bucatele pentru Batalionul 7 Jandarmi. Eram copil de trupă şi s-o legat cu premilităria..."
Întrebările se leagă un din alta: "Cum a fost războiul, bade?". "Pentru mine n-a fost război, că mi-am rupt picioarele, când eram în retragere în nordul Ardealului, pe lângă Satu Mare. Treceam peste ape, peste poduri, şi undeva, unde s-o gătat podul Clujului, era o localitate - cum îi zice, ia, seamănă cu numele la o piesă de şah, tura - Tureni. Şi mai este şi una Bouleni. Şi acolo, la Tureni, a adormit şoferul cu 50 de militari care ne retrăgeam. Între noi şi între unguri era o comisie de militari americani, canadieni şi francezi. Aveam itinerar şi noi, şi ungurii, cât să ne retragem, ca să nu putem lua nimica. Şi eu aveam atârnată de gât o bobină, să iau pe ea 500 metri de fir de telefonie, dar nu am putut să iau nici un centimetru, că trăgeau peste noi. Şi nu ne mai dădeau româncele nici apă, dar ungurilor le veneau dinainte unguroaicele cu prăjitură, cu carne, cu vin şi cu pâine. Şi noi am băut apă din şanţ şi din păşituri de vacă sau de cal şi un plutonier bătrân, seara, n-o pus batista şi o băut apă cu o salamandră mică, şi-o crescut în el salamandra de s-o făcut de jumăta' de chil. Şi s-o dus la medicul regimentului să-i zică să i-o scoată din burtă şi aista l-o-ntrebat: «Da', ce, că doar n-oi fi rămas gravid?». Şi i-o scos salamandra şi-o pus-o într-un borcan cu spirt, s-o vedem şi noi."
Observ că are pe piept crucea militară. E crucea "1941-1945", pentru cei cinci ani cât a durat războiul. "Am fost folosit curier şi furier la companie. Scriam frumos, am avut darul ăsta şi voinţa să scriu frumos... Da' să vă spun cum o mai fost în război... Când treceau nemţii spre Grecia, ei nu se dădeau jos din tren, dar dacă sta trenul într-o gară, ei dădeau pe geam maşini de aprins ţigări şi ciocolată. Când au trecut ruşii către Berlin, trebuia să fugă din calea lor. A fost victimă de-a lor şi-o bătrână de 90 de ani. Da' aveau ruşii cu ei o femeie, tunsă scurt - nu puteai să observi de la distanţă ă era femeie - şi avea un pistol şi mai trăgea în ei, ca să-i potolească, să nu facă armata rusă chiar de ruşine. Asta a fost tot ce vă pot spune".
După război, badea Cornel Pârv şi-a termina şcoala. "Mi-am luat şi bacalaureatul", îmi spune. A stat în satul lui, la Buru, şi-a făcut naveta la Petroşani. "Opt kilometri pe jos şi cincizeci de kilometri cu trinul, în fiecare zi". Acum are pensie, o mie de lei, şi 250 de lei de la veterani. Copii nu mai are. A fost însurat cu fata primarului, unguroaică, şi-au avut împreună o fată, care-o murit de cancer pe la 50 de ani. "O fost învăţătoare la Haţeg". Are nepoţi, strănepoţi, dar nu stau cu el. E măcinat de singurătate. La Alba Iulia, pe 1 decembrie, se adună cu oamenii din toată ţara, numindu-i pe toţi "neamul meu". "Bade, vă văd aici în fiecare an de 1 decembrie. De ce veniţi la Alba Iulia?", îl întreb. "Păi venim toţi ca să cinstim această zi a Marii Uniri. Este o crimă să stai acasă, să nu vii". Ce-i doreşte României, de ziua ei? "Doresc ca tineretul să se pună la treabă, că numa' dacă stăm la televizor şi consumăm nu se poate, că s-or găta toate câte le avem şi rămânem o ţară în urma tuturora. De ce nu se vorbeşte mai mult de agricultură? Se zicem că avem trei mii de milioane de hectare nelucrate. Când am fost eu mic nu rămânea o palmă nelucrată. Îl dădea în parte, dar numa' să fie pământul bine lucrat. No, dar am vorbit destul. Vă mulţumesc frumos şi vă sărut mâinile şi vă doresc la mulţi ani, fericire şi s-aveţi servici mai bun şi pensie mai mare."

In Jurnalul National, editia online din 2 decembrie 2011